”Atâta vreme cât moștenirea lăsată de zeu în sufletele lor s-a păstrat, și s-a păstrat de-a lungul a multe generații, ei s-au supus legilor și au purtat în inimile lor acel ceva divin de care erau atât de apropiați. Aveau, pe drept cuvânt, minți luminate și se purtau cu judecată și smerenie față de ceilalți și față de propria lor soartă. Spuneau că virtutea e mai presus de orice, disprețuindu-și ei înșiși propria lor bogăție, a cărei povară o purtau cu grație, nelasându-se biruiți de vraja ei; și nu și-au pierdut stăpânirea de sine, ci au mers drept, pe drumul lor. Și-au dat seama că bogăția însăși este sporită prin virtute și iubire pentru comunitate; și că, dacă ea e râvnită și pusă la mare preț, ei înșiși vor pieri dimpreună cu toți ceilalți. Din această pricină, așadar, și datorită acelui ceva divin ce li s-a păstrat în suflete, bogățiile lor, pe care le-am descris mai înainte, au continuat să sporească. Dar când partea divină din ei a început să fie cuprinsă de slăbiciune, din cauza desei amestecări cu ceea ce este muritor, și când ceea ce era omenesc în ei a început să predomine, n-au mai fost în stare să poarte povara bogăției lor și și-au pierdut orice rușine. Pentru cine avea ochi să vadă, măsura netrebniciei lor nu mai putea fi ascunsă, căci ei rămâneau fără ceea ce este cu adevărat neprețuit; în schimb, pentru cei care nu aveau ochi să vadă, adevărata fericire, ei păreau că duc o viață binecuvântată în goana lor neostoită după putere”
Platon, Critias
LBN - Leahu's Blogs Network 